Cel Dintai (nota finala)

26 noiembrie 2006
Ei, iata, ca aproape un an mai tarziu am reusit sa termin si partea a doua din acest "proiect", la care ma chinui. Adica m-am chinuit o vreme, am facut o luuuuunga pauza, si m-am intors. In urmatoarele macar doua saptamani o sa lucrez la corectarea greselilor de prin aceste ultime 15 capitolase – mai ales cateva considerente de timp si spatiu – o sa mut actiunea din prima parte undeva mai aproape de noi, o sa raman avion (nu dirijabil) – nu o sa fie in anii ’30, ci ceva mai recent. Trebuie sa recitesc toata treaba si sa pun ideile in ordine, dar e "facubil".
Incep zilele astea sa desenez asa, un inceput al partii a treia, trebuie sa stiu foarte exact la ce intrebari raspund si pe care le las mai departe pentru partea a 4-a.
Cateva intrebari primite pe mail la care vreau sa raspund aici. Apropo, daca vreti sa imi scrieti adresa e authormn@gmail.com – authormn arond gmail dot com
 
Asa, mai intai…
Cate parti o sa aiba?
Nu m-am gandit la asta, la inceput ma gandeam ca nu sare de 3-4, insa s-ar putea sa ma insel. O sa scriu pana o sa ajung la o rezolvare a problemei logica si interesanta in acelasi timp.
De ce impartirea in capitolase mici?
Asta e una din chestiile pe care ma gandesc sa le schimb. Adica, pe blog o sa le public in capitolase mici, dar pe versiunea finala as vrea sa scap de ele, mai ales ca nu separa instante complet diferite. Inca e sub gandire.. :P
 
Asa, asta erau cele doua care au aparut in cateva mailuri, celorlalti le-am raspuns personal. Astept intrebari, comentarii sugestii..
Cat despre partea a treia, asteptati sa incepa undeva dupa 1 ianuarie, zic eu. daca cumva o sa fiu intr-o pasa inspirativa deosebit de buna, e posibil si mai devreme.
 
 

Posted by in Diverse | No Comments »

Cel Dintai (15)

24 noiembrie 2006
De atât de multe ori ne dorim un lucru pe care nu îl putem avea. Simţim totuşi că fără acel lucru viaţa nu ar avea sens. Ne dorim iubiri imposibile, ne dorim bunuri materiale, dar mai mult decât orice dorim umilinţa celor din jur în faţa noastră. Oricât de greu este pentru mulţi să accepte umanitatea trăieşte pentru a se simţi superioară celorlalţi. Oare câţi dintre noi ar renunţa la multe lucruri din viaţa lor dacă nu s-ar mai pune această problema. Dar dacă această problemă nici măcar nu s-a pus vreodată?
Niciodată nu se mai aprinsese vreodată. Becul roşu de alarmă, însoţit de sunetul îngrozitor de ascuţit al acesteia făcu pe toată lumea să sară de pe scaune. Nu cunoşteau ce se întâmpla, care era motivul acelui sunet. Mulţi ştiuseră cândva, li se făcuse un instructaj înainte de a intra acolo, însă puţini mai ţineau minte. De obicei, lucrurile de care nu ai nevoie nu le păstrezi. Acelaşi lucru se aplică şi memoriei.
Cel Dintâi ştia foarte bine ce reprezintă acel sunet. Nu îşi imaginase că îl va auzi vreodată, însă, în ultimii ani, de când aflase acea veste tulburătoare, avusese nu o dată emoţii. De data aceasta temerile lui celel mai sumbre se adevereau. Putea fi începutul sfârşitului, dacă nu chiar un sfârşit instant, ştia foarte bine că din acel moment, trebuia să se grăbească.
Aproape că zbură din scaunul său, deschise cu forţă uşa de la birou şi ieşi val-vârtej, uitând să o mai închidă. Pentru cei de-acolo era o noutate să vadă uşa cea mai bine păzită deschisă larg.
Toţi cei aflaţi pe coridorul ce ducea spre camera principală de control se feriră din calea Celui Dintâi. Nu îl văzuseră niciodată atât de agitat. Era de obicei foarte liniştit, rareori era văzut pe coridoare, vocea lui aproape că nu era cunoscută de angajaţii săi. Prefera să dea ordine, prefera să nu se implice în mod direct, deşi multe din succese i se puteau atribui lui.
Dar o problemă de o asemenea gravitate nu existase niciodată în isotorie. În mai puţin de 24 de ore lumea putea să se sfârşească.
Deschise uşa camerei de control şi urlă cât îl ţineau plămânii.
„CODUL A FOST SPART“
 
Sfârşit

Posted by in Diverse | No Comments »

Cel Dintai (14)

23 noiembrie 2006
O mie noua sute nouazeci si sapte – asa numeau locuitorii planetei anul acela, avand impresia, ca numai cu 1997 de ani inainte existase un Isus, cu 1997 de ani inainte un miracol fusese infaptuit, ceva miraculous se nascuse. Trecusera, de fapt 1997 de ani de la nasterea Codului…
O mie noua sute nouazeci si sapte ani de cand totul se schimbase, de cand omenirea o luase pe cu totul alt drum decat ar fi fost cel natural. Putin inca mai cunosc adevarata poveste – adevaratele motive din spatele nasterii Codului, chiar si mai putini stiu cum a fost posibil ca o asemenea inventie, ca un asemenea fenomen social sa poata fi implementat. Intr-adevar, un miracol se intamplase atunci, insa aproape nimeni nu mai stia exact in ce consta acel miracol. Ramasesera prea putini care inca mai puteau beneficia de libertatea de gandire de care intreaga omenire ar fi trebuit sa beneficieze. “Putini, dar buni” isi spuneau intre ei. Motivele le stiau cu totii, insa multi se intrebau daca acelea erau cu adevarat. Sau le era ceva ascuns…
 O ploaie parca se iscase din senin in acea dimineata insorita, nori negrii acoperind intreg orasul, alaturi de locuinta Celui Dintai, aflata undeva la marginea sa.  Brazii inalti ce flancau partea nordica a cladirii se scuturau sporadic de apa care se acumula pe ei, ferestrele de la una din camerele de la parterul cladirii, se zdranganeau haotic, de vreme ce nu fusesera reparate de o vreme indelungata. Desi inca isi indeplinea toate indatoririle de serviciu, Cel Dintai nu mai fusese vazut demult in public… Se ratresese de cativa ani buni de zile din ochii publicului, singurul mod prin care populatia mai stia de existenta sa erau cele cateva anunturi facute in cursul anului prin intermediul ziarelor “oficiale” si a televiziunii “mondiale”. In rest, mai era vazut doar la faimoasa “Cuvantare de Sfarsit de an” si la balul organizat in cinstea acestei cuvantari. Ultima oara, numai cu noua luni inainte a stat mai putin de treizeci de minute la acel bal, a dat noroc cu majoritatea cadrelor de conducere din “Organizatia Mondiala ”, fara sa bea din respectivele pahare, dupa care a plecat acasa.
Ii placea sa stea si sa citeasca carti. Interesant era ca se oprise sa citeasca demult carti publicate in “Organizatia Mondiala”, ii placeau acum titluri scrise de Cod. Era ceva atat de interesant sa poti intelege ca ceva atat de artificial precum acel cod, format din biti de informatie poate produce opera atat de minunate. Shakespeare, Chaucer, Poe, Orwell, Capote si multi multi altii. Se pierdea in lectura, isi imagina viata dincolo de granitele acelui loc la consolidarea caruia ajutase atat de mult. Era bucuros ca nu ajunsese sa fie printre ei, caci, desi ii admira din tot sufletul, stia ca sunt o “omenire”, care fara ajutor nu ar mai fi supravietuit prea mult de atunci inainte. Desigur, avea si el problemele lui, diverse instante ale Codului, care nu functionasera exact cum trebuiau sa functioneze. Erau momente in care avea impresia ca acel Cod poate prinde o viata proprie, poate scrie portiuni de biti care mai degraba sa normalizeze situatia pe care ei vroiau sa o depaseasca.
 Dar, per total, Cel Dintai simtea ca isi facuse slujba ca un adevarat profesionist, era de departe cel mai apreciat personaj din “Organizatie”. Nu isi atrasese asupra sa nici un pic de negativism de-a lungul anilor. Insa un gand continua sa il framante. “Organizatia”, initial fusese creata pentru a servi un scop nobil, insa nu pentru a-l servi pentru totdeauna, trebuia ca la un moment dat Codul sa fie scos din uz, omenirea scoasa din “transa” in care traia de aproape 2000 de ani. Insa trecuse prea mult timp, iar “Organizatia” devenise o lume in sine, o lume care acum nu se mai putea desfiinta de una singura. Oamenii de acolo devenisera obisnuiti cu meseriile lor, erau fericiti, aveau sentimente, simteau ca sunt impliniti. Oare mai era nevoie ca acea lume, atat de diferita de cea dinafara sa fie distrusa? Pur si simplu sa se opreasca a functiona in momentul in care isi va atinge scopul? Cel Dintai nu stia, insa, daca isi va putea atinge vreodata scopul. Oare de cati ca el va mai fi nevoie pana cand totul se va opri? Isi aduse aminte de un episod ce se intamplase numai cu doi ani inainte:

- Nu putem sã facem nimic, îi spuse Cel Dintâi, celuilalt. Am încercat, nici una din metodele mele nu fuctioneazã. Este pentru prima oarã când mã simt neputincios.

- Nu poti spune asa ceva, replicã celãlalt. Ce ai fãcut pentru oamenii acestia nu se comparã cu nici o altã putere pe care ar  fi avut-o cineva vreodatã. Esti un zeu, esti Cel Dintâi. Neputinta nu existã.
 - Asa sã fie. Aceastã fatã stie multe, stie la fel de multe precum noi. Iar codul ei e scris deja…
 - Atâta timp cât nu poate spune nimic, atâta vreme cât nu îsi poate exterioriza trãirile, nimic din ce va face sau spune aceastã fatã nu se va putea materializeze.
 Pana acum nimic din acestea nu se materializase, dar daca, brusc, totul se va schimba… Ce va face el atunci? Cum va proceda? Nu stia, nu avea nici cea mai vaga idée, nu stia daca cei dinaintea lui se confruntasera vreodata cu astfel de probleme.
 Se ridica din pat si se uita pe fereastra. De fapt il trezise zumzetul geamurilor de la parter. Inca nu chemase pe nimeni sa repare acele ferestre – si regreta acum lucrul acesta – credea ca nu il vor deranja, dar vantul niciodata nu batuse atat de tare precum batea in acel moment. Privea in jur si se minuna de forta naturii in acel moment, era ceva ce ii placea sa faca mereu, sa contemple natura, dar astazi totul era atat de diferit… Parca totul se rezvratise, vantul batea, parca dorind sa rupa brazii din fata ferestrei ale caror ramuri se loveau de betonul rece… Atatea amintiri se invarteau in mintea sa, despre vremuri de demult, despre intampalri recente, oameni pe care ii cunoscuse, oameni al caror viitor il schimbase, si stia ca acestia din a doua categorie erau enorm de multi – un numar pe care mintea sa nici nu dorea sa il constientizeze… Ce facuse el? Era, intra-devar, asa cum doarea sa creada, asa cum doreau altii sa creada, un om cu adevarat bun? Sau fusese un nemernic, un simplu “altul” dintr-un sir aproape nesfarsit de tirani fara mila? Intrebari, amintiri, ganduri… toate acestea, tocmai atunci… De ce?
 Continua sa priveasca potpoul ce se iscase afara fara macar a se misca din fata ferestrei, fara a sugere macar un gest… Stia ca niciodata, poate, nu va putea intelege cu adevarat menirea pe care o avea in locul acela – niciodata nu se va apropia de Adevarul Absolut – dar va putea oare cineva sa faca acel lucru? Sa afle acele detalii pe care el nu a putut vreodata sa le stapaneasca?
 O durere enorma ii penetra pieptul, o durere pe care o intelese din primul moment in care aceasta aparu. Isi dadu in acel moment seama de ce il cotropisera fix atunci acele amintiri, de ce chiar atunci incepuse sa isi puna intrebarile existentiale ale menirii sale…
 Nu isi imaginase niciodata acel moment, stia ca el va veni candva, iar in tineretea sa, era aproape convins ca va muri linistit, inconjurat de prieteni, familie, de cei iubiti. Pentru Cel Dintai, in acele cateva minute premergatoare sfarsitului, insa, nu existau nici prieteni, nici familie, nici oameni pe care sa ii iubeasca. Ramasese singur in acea casa enorma, inconjurat, in acel moment numai de furia naturii, de brazii din jurul cladirii impozante, de betonul rece al constructiei, de lucrurile materiale pe care putuse sa le adune pe parcursul vietii sale. Nimic altceva. Nici o prezenta umana, nici un suflet care sa ii fie aproape in acele ultime momente, nimic…
 Omenirea vrea sa inteleaga ce se intampla dupa moarte – unde ajunge sufletul uman, daca acesta chiar exista – s-au formulat de-a lungul vremii poate mii de ipoteze, unele mai credibile altele mai putin. Si asta inca dinaintea aparititei Codului. Seria aceea de biti de informatie a mai amestecat putin ideologiile, le-a mai modificat, dar in termeni majori, oamenii credeau, 2000 de ani mai tarziu, cam aceleasi lucruri despre moarte pe care le-ar fi crezut si inainte… Omenirea nu se schimbase in aceasta privinta in mod spectaculos.
 Cel Dintai nu stia ce se va intampla cu el, acela era momentul in care isi dadu seama cat de “uman” este si el in esenta sa, cat de apropiat este de acei oameni “teleghidati”, cum erau numiti in cercurile restranse ale conducerii “Organizatiei Mondiale”. Cati ca el isi mai dadusera seama de asta, de faptul ca lucrurile nu stateau chiar atat de diferita fara de lumea din afara “granitelor”, cati ca el stiau cat de mult se asemanau cu el, cati ca el isi puneau, oare, aceeasi intrebare pe care si-o punea el atunci: “Oare si noi, suntem la fel de teleghidati ca si ei?” Exista oare un cerc vicios in care “Lumea” si “Organizatia Mondiala” se invarteau si erau, poate, numai doi pionii, doi jucatori insignifianti, intr-un plan mai mare decat si-ar fi putut imagina ei vreodata?
 Cel Dintai stia ca, poate, nu va primi acele raspunsuri vreodata, dar in acelasi timp spera ca da. Spera ca dupa disparitia sa din acel loc va ajunge undeva unde toate intrebarile isi vor primi raspuns…
 Inchise ochii si astepta invitabilul. Cateva secunde mai tarziu stia mult prea bine ca nu se mai afla in locul cu care se obisnuse si pe care il iubise pana in ultimul moment…

 

***

 

Ceremonia de inmormantare a fost, poate, cea mai grandioasa din istorie. Zeci de mii de oameni au privit inmarmuriti, cum cel , care mai bine de 40 de ani, fusese primul om in “Organizatie”, era acum purtat de patru barbati imbracati in negru, intr-un siciriu din lemn de mahon, incrustat cu aur. O era luase sfarsit, iar toti de acolo stiau asta. Prea putini, in schimb, stiau cine avea sa ii succeada, iar dintre acei putini, erau destui care credeau totusi ca Cel Dintai luase nu tocmai cea mai buna hotarare in numirea sa.
 - Urata vreme, ii spuse o femeie necunoscuta, imbracata intr-un val negru, cu picioarele lungi si fata senina.
 - Da, insa vor veni si vremuri mai bune, replica aproape in soapta Isaac.
 Nu ii placeau discutile pe teme “inexistente” cu oameni pe care nu-i cunoastea. Prefera sa se invarta in cercurile sale private, sa isi cunoasca bine prietenii, si sa aiba certitudinea ca se poate increde in ei de fiecare data cand este nevoie. Ii stranse mana Olympiei in timp ce amandoi priveau spre cortegiul care se indrepta spre cimitir. Nu isi putuse imagina ca momentul mortii Celui Dintai avea sa vina atat de devreme, atat de neasteptat. Acum, si el, la fel cum facuse cu numai doua zile in urma Cel Dintai, astepta inevitabilul. Si el stia foarte bine care avea sa ii fie soarta, daca nu pe termen lung, macar in lunile care aveau sa vina.
 Olympia plangea. Nu o vazuse niciodata facand lucrul acesta, era o femeie puternica, stiuse, la vremea ei, sa il salveze in felul sau pe Isaac. Ii daruise in schimb multa iubire, un baietel pe care il numisera Mark, iar barbatul stia ca vor trai fericiti mult timp de-atunci inainte, chiar si, avand in vedere schimbarile ce aveau sa vina.
 Acum stia ca mai era putin si avea sa fie numit in locul Celui Dintai, el, un fost “simplu teleghidat”, un om traind “dincolo de granite ” fusese ales pentru a reprezenta a alta “umanitate”, o “umanitate” careia ii placea sa se autoinitiuleze “Organizatia Mondiala”, o umanitate care avea impresia ca sustine un scop nobil. Insa cat de nobil era acel scop, si ce lucruri asunsese Cel Dintai intregii lumi? Stia ca timpul potrivit pentru a afla acele lucruri se apropia. Iar cand momentul va fi prielnic, va incerca sa schimbe tot.
 Acum, insa, tot ceea ce putu sa fac este sa ii stranga din nou mana Olympiei, sa o priveasca adanc in ochi, sa se minuneze, poate inca o data de frumusetea ei si sa realizeze, iarasi, cat de mult o poate iubi.

Posted by in Diverse | No Comments »

Cel Dintai (13)

19 noiembrie 2006

Alerga naucit pe holurile inguste ale cladirii, in spatele barbatului ce parea a se grabi foarte tare. Nu stia unde merge, ce face, insa in adancul lui era sigur ca acel om nu reprezinta nici un pericol pentru el. Coborara pe scari spre nivelul parcarii subterane in care pasise prima oara in ziua precedenta. Picioarele incepeau sa ii obsoseasca, respira sacadat, nu mai putea gandi clar. Ii paru ca a coborat o eternitate. Barbatul il trase de mana spre una din masinile parcate acolo. Plecara rapid din locul acela, indreptandu-se cu o viteza foarte mare spre U5.

Nici unul dintre ei nu scoase nici un cuvant pana in momentul in care soferul apasa butonul pentru pilotul automat. Se intoarse spre el si il intreba:

- Ti-e frica?

Isaac nu raspunse, insa stia ca omul putea sa afle raspunsul din ochii lui, fixati asupra sa. Nu ii era frica. Incetase demult sa ii mai fie frica.

***

 - Ce? Intreba barabatul, buimacit la auzul vestii. Cum adica a disparut?

- Da, domnule. A plecat cu Francis. Nu stiu de ce, nu stiu in ce fel, stiu doar ca o serie de persoane i-au vazut pe cei doi fugind spre parcarea subterana.

- Acum cat timp?

- Aproape juamtate de ora.

- Jumatate de ora!!! tuna barbatul… Si eu pana acum nu am aflat nimic? De ce?

- Nici noi nu am stiut mare lucru pana de curand. Olympia nu a fost astazi aici. E ziua ei libera. Asa ca l-am rugat pe Francis sa se ocupe de baiat. Cand am observat ca Francis lipseste am mers eu sa vad ce face baiatul. Si nu era acolo. Asta se intampla acum vreo 5 minute…

- Incompetentilor, voi intelegeti in ce pericol suntem in momentul de fata?

- Imi pare rau, domnule, nu e vina mea.

Barbatul se aseza pe scaunul din biroul sau ingust si incerca sa gandeasca urmatoarea sa miscare. Ce putea sa faca? Trebuia sa il alerteze pe Cel Dintai. Asta era clar. Si apoi? Apoi nu stia… Ce se intampla cu locul acela?

***

Stia exact unde se afla. Isi amitnea perfect pestera in care fusese in prima zi cand ajunsese aici, la fel de bine isi amintea si campia, strajuita de munti in care se afla. Pana atunci cei doi nu mai schimbasera nici un cuvant. Fusese o intelegere tacita…

- Ei bine, e momentul sa afli mai multe decat sti de la Cel Dintai. Ai fost mintit, de fapt s-a omis a ti se spune adevarul complet. Si cred ca meriti sa sti asta, pentru ca esti primul care este adus aici astfel… Oameni astia nu iti vor bine, vor sa te foloseasca, esti un experiment, atata tot… Nu reprezinti nimic mai mult decat un “subiect” pentru ei. Vor sa te studieze, sa vada cat de departe a ajuns proiectul lor, vor sa vada pana unde mai poate merge nebunia, si crede-ma, daca totul va merge dupa plan, nebunia asta va continua multa vreme de aici inaitne. Pentru ei omenirea este un simplu joc de strategie, un joc in care isi permit sa omoare oricati oameni vor, un joc in care isi permit sa introduca orice variabila fara a le pasa de consecinte. Experimentul lor a esuat demult, acum vor doar sa distruga urmele. Tu esti scaparea, tu poti spune lumii intregi ce ai vazut aici, poti schimba totul, altfel nu va ramane nimic din tot ce s-a construit pana acum…

Baiatul asculta vorbele omului, incerca sa le inteleaga, insa nu putu. Tot discursul sau fusese atat de alambicat, cuvintele acelea nu insemnau nimic pentru el, nu putea sa conceapa un sens al lor. Se uita a el cu ochi uimiti.

- Poate nu intelegi atat de multe precum sper eu sa intelegi, insa crede-ma, Cel Dintai nu este omul acela amabil si ingaduitor, nu este acel bunicut simpatic pe care l-ai vazut ieri. Este un om fara scrupule, care poate omori pe oricine fara a clipi macar, e mort inauntru, face toate acestea pentru ca asa crede el ca e bine, pentru ca doreste o glorie eterna, insa nimeni, niciodata nu ii va sti numele, va ramane Cel Dintai, va muri si va fi uitat… Oamenii nu tin minte nume, oamenii tin minte idei… Din pacate omenirea in care ai trait tu pana acum nu are voie sa aiba idei, pentru ca Cel Dintai a hotarat astfel. Tu poti sa schimbi asta. Intoarce-te inapoi si povesteste lumii ce ai vazut – ceea ce se intampla aici este o nebunie… Trebuie sa fugi, cat de repde poti din locul asta. Nu rezolvi nimic daca ramai aici…

 
Vazu in departare o mica aramata de oameni, 10 sau mai multi alergand inspre cei doi. Nici nu avu timp sa ii priveasca mai bine, ca barbatul langa care statea il smuci dintr-odata il lua de mana si incepu sa alerge. “Nu trebuie sa ii lasi sa te prinda, vor face ce vor din tine”. Alergara inspre padure, Isaac mai mult fiind tras decat celalat. Ceilalti se apropiau din ce in ce  mai mult, nu ii putea vedea, insa ii auzea foarte bine.

Dintr-o data barbatul de langa el cazu pe pamant, fata izbindu-i-se de o piatra. Vazu pe spatele sau o urma de sange, observa cum acesta incepu sa siroiasca din rana proaspata. Francis murise…

“Poate omori pe oricine fara a clipi macar”

Incepu sa fuga si mai tare, spera sa scape de ei, stia ca barbatul ii spuse adevarul, nu mai vroia sa fie in locul acela. Insa si el, se prabusi inconstient la pamant, cazand intr-un somn adanc…

Cei cinci barbati se apropiara de copil. Unul din ei scaose o statie radio . “L-am imobilizat pe baiat. Celalat e mort.”

Raspunsul veni prompt de la celalat capat.

“ Foarte bine, aduceti-l inapoi.”

Cel dintai apasa pe micutul buton atasat de ecranul de pe birou si se cufunda in scaunul sau.

 Aproape ca ii scapase.

Trebuia sa fie mai atent de acum inainte cu oamenii care aveau voie sa fie in preajma lui Isaac. Pierderea lui ar fi insemnat sfarsitul a tot ceea ce fusese cladit pana atunci.

Posted by in Diverse | No Comments »

Cel Dintai (12)

15 iulie 2006

Din
când în când peste umanitate se aşează melancolia, aceasta poate lua mai multe
forme şi poate fi exprimată prin mult prea multe metode… Acele momente
constituie pentru unii schimbări de perspectivă, iar alţii merg mai departe.
Învăţăm cu fiecare pas pe care îl facem să trecem peste tristeţi, învăţăm cu
fiecare minut care trece că timpul este ireversibil. Că tristeţea noastră e
efemeră şi ceea ce poate părea important într-o zi, nu va mai însemna nimic
cândva.

Timpul
parcă se oprise. Fiecare picătură de ploaie aproape că nu mai cădea. Privi spre
nemărginire şi încercă să înţeleagă tot ce se întâmpla cu el, însă nu reuşea.
Viaţa lui fusese dată peste cap în câteva momente. Vroia să plângă, însă cerul
o făcea pentru el.

Nu
ştia ce urma a se întâmpla, nici nu vroia să îşi imagineze. Când intră din nou
în camera cu care află că trebuia să se obişnuiască pentru mult timp de atunci
înainte, observă o carte neagră pe măsuţa de lângă fereastră. Se apropie să
vadă despre ce era vorba. Tresări când văzu ce era scris cu litere aurii pe
coperta din piele, simţi cum un fior rece îi coboară pe şira spinării, îşi
aduse aminte, pentru, oare, a câta oară de şirul de evenimente din ziua în care
ajunsese acolo, îl văzu din nou pe omul legat de scaunul acela, văzu din nou
acea biblie pe care o săpase din mână iar acum o revedea aici. Deşi nu era
posibil să demonstreze aşa ceva, sufletului ştia că era aceeaşi biblie pe care
omul o scăpase. O deschise cu atenţie, foile ei erau uscate şi şifonate. Se
vedea că fusese udată. Îşi stăpâni în continuare lacrimile până în momentul în
care nu mai putu să reziste şi izbucni într-un plâns tămăduitor, un şir de
lacrimi care îşi doriseră de mult să-i poată mângâia obrazul. Rămase aşa câteva
minute bune până când uşa de la intrare se deschisese.

-
Eu sunt, spuse fata, privindu-l şi înţelgând foarte bine ce se întâmpla cu el.
Nu îi puse nici o întrebare referitor la acel lucru. Se apropie de el şi îi
mângâie faţa, apoi îl sărută pe obraz. Simţi gustul uşor sălciu al lacrimilor
sale iar tristeţea şi ura lui se disipară în câteva secunde.

-
O să vezi că totul va fi bine, trebuie doar să ai puţină răbdare.

Afară
începea să se însereze. O lumânare roşie răspândea un fum alb, subţire, frumos
mirositor în camera semi-obscură în care Isaac trebuia să rămână. Olympia îl
mai vizită de câteva ori, dar niciodată nu rămânea mai mult de cinci minute.
Spunea că are treabă, că nu poate rămâne acolo, dar mereu promitea că se va
întoarce şi îşi respecta de fiecare dată promisiunea.

Seara
aceea nu putu să adoarmă. Prea multe se petreceau în mintea lui, lumea i se
schimbase în decurs de o săptămână. Ajunsese într-un loc pe care nu îl putea
înţelege chiar dacă „Cel Dintâi“ se străduise să îi explice unde ajusese şi de
ce, se străduise să îi explice cât de special şi de important este el acum, de
ce a ajuns acolo şi cum nimic din ceea ce i se întâmplase nu era neprevăzut, nu
era un joc al sorţii.

   Cu toate acestea omenirea crede în
soartă, în orice formă aceasta ar putea căpăta. Am decis că acesta este cel mai
important lucru pentru noi, soarta. Când ceva inexplicabil ni se întâmplă avem
puterea de a da vina pe soartă. Este oare aşa? Soarta aceasta nu este şi ea
controlată de cineva?

 

***

            Ziua următoare dorea cu disperare să
plece de acolo, din camera aceea. Vedea pe geam o lume atât de interesantă, o
lume ce începea încetul cu încetul să îl atragă. Aşteptă liniştit în cameră
venirea fetei, în timp ce răsfoia paginile cărţii. În acea zi, ea însă nu
apăru. Trecuseră ore bune de când se trezise, iar lipsa ei era simţită până în
adâncul sufletului tânărului. Ce se întâmplase?

            Într-un final un bărbat înalt, cu
mustaţă şi fără o expresie a feţei care să poată denota orice fel de sentiment
intră în cameră şi îi lăsă o tavă cu trei farfurii de mâncare, după care ieşi
fără a spune un cuvânt. Isaac nu fuses în stare să scoată vreo vorbă în timp ce
acesta se afla acolo.

            Alte câteva ore trecură iar tânărul
devenea din ce în ce mai agitat. Uşa camerei sale era încuiată. Striga după
Olzmpia, striga după cineva, însă în zadar…

            Aproape că apuses soarele când uşa
se trânti de perete iar bărbatul care intrase mai devreme să îi aducă mâncarea
fugi spre el, îl trase de mână şi îi spuse:

           – Trebuie să pleci de aici! Acum!
Vino cu mine!

 

Posted by in Diverse | No Comments »

Cel Dintâi (11)

27 martie 2006

Drumul
cu avionul nu durase atât de mult pe cât se aşteptase. Fusese chiar plăcut,
aterizarea destul de bruscă, îi speriase pe părinţii săi, însă acum totul era
bine, sau nu? Nici unul dintre ei nu avea nici cea mai vagă idee despre ce avea
să se întâmple în continuare… Însă abia aşteptau să plece spre New York –
spre America – tărâmul făgăduinţei, locul unde toate visele se puteau îndeplini
– cel puţin asta se întâmplase cu Boris – ajunsese într-un loc care îl făcuse
cu adevărat fericit şi împlinit. Din păcate, impresia lor despre New York era
una destul de exagerată – credeau că acolo viaţa are o cu totul altă definiţie
– avea impresia că acolo oamenii nu mor, sau dacă mor, că libertatea este un
drept absolut , că oamenii zâmbesc mereu şi nu au probleme, sunt cu toţii bogaţi
şi niciodată nu au plâns în viaţa lor. Nici nu s-ar fi gândit că nu aveau să
vadă vreodată acel oraş.

Urmară
instrucţiunile date de cei din hala în care fuseseră mai devreme şi nu vorbiră
cu nimeni, nu scoaseră nici un cuvânt. Nu aveau idee de ce ce făceau lucrul
acela, dar având în vedere că plecaseră în modul în care plecaseră din Rusia –
acum trebuiau să se supună şi să îi asculte pe cei care le ofereau libertatea.

Adevărul era că şi pentru „Cel Dintâi“ fusese cel mai mare risc al vieţii sale
să ia oamenii aceia de acolo, să îi aducă până în Berlin. Ştia că dacă aceştia
ar fi vorbit cu cineva, dacă ar fi scos pe cineva din rostul său, absolut
totul, toată munca sa şi a celor dinaintea sa s-ar fi năruit într-o secundă.
Era însă mulţumit, până acum nimic nelalocul lui nu se întâmplase, totul mergea
conform planului. Îşi drese glasul şi îşi aprinse încă o ţigară. În curând
totul va fi mers perfect şi el şi-ar fi atins scopul. Trebuia să mai aştepte
încă puţin.

Isaac
privea aproape împietrit spre jocul de lumini ce se desfăşura în faţa sa.
Berlinul era un oraş mare, un oraş aglomerat, muzicienii cântau pe la colţuri,
diverse persoane ieşeau şi intrau de prin barurile de prin centrul oraşului,
totul părea magic, deşi adevărul era cu totul altul. Nu îşi arătă admiraţia sau
dispreţul faţă de acel loc, îi plăcea doar să observe, să privească, să
contemple acel circ al umanului, sau acea umanitate a circului …

Ziua
o petrcură într-o hală asemănătoare cu cea în care fuseseră cu o zi înainte, de
data aceasta singuri, fără ca nimeni să îi mai asiste, să mai vorbească cu ei.
Bărbaţii care îi însoţiseră până la Berlin plecară de acolo fără a spune nimic.

Nu
puteau să iasă de acolo. Încăperea era încuiată, nu existau ferestre, câteva
becuri atârnau de tavan, susependate de nişte cabluri de câţiva metri lungime.

În
miezul nopţii plecară de acolo. Nimeni nu le adresă nici un cuvânt, deja
tăcerea devenise un obicei pentru ei, lipsa de comunicare era acum, absolut
normală, aşa că nici nu se mai osteniră a scoate vreun cuvânt bărbaţilor care
îi scoaseră din hală şi îi urcară în maşină pentru ca mai apoi să fie îmbarcaţi
într-un dirijabil, unde aflară că, locuinţa lor pentru următoarele câteva zile
va fi o cămăruţă obscură într-un colţ al navei. Apoi plecară spre New York…
tărâmul făgăduinţei…


 

Posted by in Diverse | No Comments »

Cel Dintâi (10)

2 martie 2006

În
faţa lor se deschidea o încăpere circulară, extrem de înaltă, înecată în lumina
ce provenea de la domul care străjuia întreaga clădire. Pe partea dreaptă se
afla o scară enormă, din marumră albă, cu balustrade dintr-un lemn ce avea un
colorit vişiniu putred, iar deasupra acestor scări atârna un candelabru enorm
din cristal, ce reflecta lumina din dom, înspre toate colţurile sălii. Sute de
oameni, îmbrăcaţi în costume negre, purtând un însemn interesant la gulerul
cămăşilor, mergeau grăbiţi, unii urcând scările, alţii intrând în cele câteva
încăperi ale căror intrări erau la acelaşi nivel.

Deasupra,
mai erau cel puţin zece sau douăsprezece etaje. Înaintară spre centrul
încăperii, observând tablourile ce se aflau dispuise pe întraga lungimea
peretelui circular; nu recunoş tea nici unul dintre ele la prima vederte şi nu
avu timp să le privească şi să le examineze în detaliu. Fata îl trase de mână
şi o luară pe scările monumentale.

De
sus, din vârful acestora, încăperea ce se putea zări dedesuptul lor căpăta o
aură sobră, cu pereţii acoperiţi de un lemn închis la culoare, bine lăcuit, dar
numai pe un sfert din lungimea peretelui. Deasupra era o vopsea de un galben
închis spre negru, aproape de portocaliu, însă nu la fel de nuanţat. De pe
coridorul îngust, circular, mărginit de balustrada din marmură, ce despărţea
coridorul pe care se aflau de golul ce se revărsa dinspre dom, timp de
douăsprezece etaje, până ce izbea podeaua grena, cu tente albastre a nivelului
de bază.

Dinspre
pasajul circular, aflate la capate opuse se aflau două coridoare lungi şi late
deopotrivă, ce se întindeau până spre extremităţile clădirii.

Acolo
trebuiau să ajungă cei doi, într-unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale
masivei clădiri. Adaptarea la noul mediu luase loc reticenţei iniţiale de care
dăduse dovadă, la început băiatul. Adevărul era că acest loc îl fascina prin
diversitatea şi somptuozitatea sa. Aproape că şi uitase cum ajunsese aici –
ceea ce conta cel mai mult era ce avea să se întâmple de atunci înainte, iar
despre acest lucru Isaac nu avea nici cea mai vagă bănuială.

Coridorul
parcă nici nu se mai putea termina vreodată. Numărase câteva zeci de uşi pe
fiecare parte până în momentul în care a obosit să mai facă acel lucru. Fata de
lângă el nu scotea nici o vorbă, pe măsură ce se afunda din ce în ce mai tare
în interiorul clădirii, devenea din ce în ce mai serioasă, statura ei se
înălţ ase cu câţiva centimetri. Isaac simţise chiar un strop de frică în
privirea ei, care continua să aibă acelaşi aspect angelic pe care îl observase
la prima vedere a ochilori în care credea că, uneori, se poate scufunda.

Au
tot mers aşa, poate mai bine de zece minute, Isaac avea impresia că acela era
un drum nesfârşit, că nu vor mai reuşi să ajungă vreodată la destinaţia lor,
oricare ar fi fost aceea. Nu avea idee cât era ceasul, probabil trecuse de
prânz.

Se
apropieră de sfârşitul culoarului, care se înfunda într-o uşă dublă de lemn de
mahon pe care nu se afla nici o înscripţie, însă, pe peretele lateral, lângă
aceasta, la nivelul clanţei se afla un ecran mic, deasupra o luminiţă ce
pâlpâia intermitent.

Fata
se apropie de respectivul ecran, se aplecă şi îşi poziţionă ochiul drept în
faţa ecranului. Se auzi un sunet care, pentru Isaac, semăna remarcabil de bine
cu cel al unei albine, după care luminiţa roşie deveni verde.

Apăsă
pe clanţă şi cei doi intrară în încăperea mare, plină de tablouri şi de un
miros plăcut. Ochii lui Isaac rămaseră aţintiţi asupra picturilor impresionant
de frumoase, pe peretele opus lui se afla cel mai frumos şi mare tablou pe care
îl văzuse vreodată. În depărtare se vedeau nişte piscuri înalte, stânci
abrupte, în centrul imaginii, un pod peste un râu învolburat, peste care trece
un convoi de cai, cu un fel de saci în spate. Oameni călare se aflau la fiecare
din capetele podului,probabil aşteptânc convoiul, care trebuia să treacă în
siguranţă. Tonurile reci ale culorilor aproape că îl făceau pe Isaac să tremure
de frig, însă cerul albastru, cu câţiva nori albi, îl destinseră la loc.

Celălalt
tablou care îi atrase atenţia era unul macabru, ce îl făcu să tresară. O
femeie, acoperită de flori până la brău plutea cu capul deasupra apei într-un
mic iaz , mâinile şi le ţinea îndreptate spre cer, ochii îi avea deschişi, la
fel şi gura, un strigăt de ajutor, poate, îşi imagina, sau poate era moartă,
sau cine ştie, poate nu murise, poate doar se scălda, ce idee stupidă, cum să
se scalde în acel mod? Ceea ce era cel mai interesant erau, însă culorile, care
contrastau puternic cu cealaltă pictură, aici erau calde, florile roşii,
galbene, verzi, vegetaţia proaspătă ce o înconjura pe femeie nu părea a denota
moartea sau iminenta trecere în nefiinţă a acesteia.

Într-un
colţ se afla un birou mare, din lemn masiv , atunci îl observă pe bărbatul
destul de înaintat în vârstă care stătea acolo.

-
Tu trebuie să fi noul nostru oaspete, nu-i aşa? întrebă bărbatul,m privindu-l
fix.

Isaac
dădu din cap.

-
Olympia, poţi pleca acum. Avem destul de discutat şi sunt convins că te vei
plictisi să afli lucruri pe care le şti deja.

-
Vă mulţumesc domnule, răspunse fata, aproape răsuflând uşurată că poate pleca
de acolo. Zâmbi spre Isaac şi plecă.

Deci
Olympia este numele ei, un nume frumos, mai auzise de el, dar nu mai ştia de
unde, era chiar interesant, auzise sau văzuse undeva numele acesta chiar de
curând.

-
Ei bine, continuă bătrâ nul , e cazul să mă prezint iar apoi să îţi explic ce
cauţi aici şi ce vei face de azi înainte.

Isaac
dădu din cap, aprobator.

- Numele meu nu este
important, de fapt, nici eu nu îl mai folsesc demult. Vei vedea că toată lumea
mă ştie sub denumirea de „Cel Dintâi“.

Posted by in Diverse | No Comments »

Cel Dintâi (9)

23 februarie 2006

Fata
zâmbi la auzul întrebării. Isaac o urmărea cu privirea, înţelese, oarecum, din
gestul ei că ultimul loc în care se putea afla în acel moment era New York.
Dorea să îşi poată satisface dorinţa de a cunoaşte acel loc atât de frumos,
însă ştia că trebuia să mai aştepte. Măcar puţin.

Ceea
ce i s-a părut de la bun început interesant, chiar de când a privit pentru
întâia oară pe fereastra camerei micuţe, a fost lipsa de automobile. Nicăieri,
nici unul. În Berlin, găsise o adevărată congestie de maşini, străzi îmbâcsite
cu mirosul gazelor de eşapament, înnecăcios. Aici oamenii mergeau pe mijlocul străzilor
pavate cu piatră cubică, vopsită în atât de multe culori, încât numele unora
dintre ele nu îl cunoştea, iar altele nu fususeră văzute de către el până
atunci. Aşa era aici? Oamenii megeau pe jos? Dar oaşul era enorm – aşa ceva nu
era cu putinţă.

Fata
îi lăsă nişte haine curate pe marginea patului şi fără a scoate vreo vorbă,
părăsi încăperea. Isaac se ridică şi privi spre pantalonii albi, simpli şi un
fel de bluză cum nu mai văzuse până atunci, fără mâneci lungi, numai cât să îi
ajungă sub nivelul umărului. Miroseau frumos, un parfum ce nu îl mai întâlnise
vreodată.

Cinci
minute mai târziu, fata se întoarse, îl scană cu privirea şi îi spuse că era
timpul să plece. O urmă fără a întreba nimic…

Culoarul
pe care mergeau era simplu, nu atrăgea prea mult atenţia sa, alb peste tot,
nici un fel de alterări ale pereţilor, poze, încrustări, nimic. În capătul
acestui se aflau două uşi masive din metal, închise, lângă ele două butoane,
transparente, luminoase. Ea apăsă pe unul dintre cele două butoane, iar câteva
secunde mai târziu uşile se deschiseseră, şi se trezi într-o cuşcă de metal ale
cărei uşi se închiseră la loc la fel de repede precum se şi deschiseseră. Era
puţin speriat. Nu ştia unde se află, iar fata nu scotea nici o vorbă. Era pe
punctul de a i se adresa când simţi o smucitură. Era ca şi cum întreaga cuşcă
ar  fi început să se prăbuşească. Se
sperie îngrozitor. Dorea să ţipe, dar văzu cum spaţiul din jurul său devine din
ce în ce mai mic, cum pereţii încep să se învârtă şi să se apropie de el din ce
în ce mai mult, până când aproape îi simţea cum îi apăsau pielea, mai apoi
organele interne. Îşi iamgina că acolo va muri, credea că acela era sfârşitul.
Nu mai putea percepe nimic.

Simţi
o mână caldă pe faţa lui. Apoi îi văzu faţa atât de aproape de a lui şi uşile
care se deschideau.

 - Eşti bine? îl întrebă ea? A trebuit să luăm
liftul să coborâm la nivelul inferior. Stai liniştit, o să te obişnuieşti cu
el.

„Liftul?“
Nu auzise niciodată acest cuvânt. Ce era acela lift?

Fata
ieşi prin uşile care se deschiseseră, aşa că o urmă. Rămase înmărmurit. Se
aştepta să fie tot acolo, în acelaşi lorc în care uşile se închiseseră. În faţa
lui se desfăşura un fel de sală plină de neoane albe foarte puternice, care
confereau o luminozitate aproape solară spaţiului fără ferestre. Parcate după o
strategie bine determinată erau zeci, poate chiar sute de autoturisem, cel
puţin asta intuia el că erau acele maşinării cu un bot în formă conică, privite
dintr-o parte, arătau ca nişte ciocuri de păsări. Conul, observă el, era locul
unde stătea şoferul, în spate se găsea o cabină mai lată pentru ceilalţi
pasageri. Erau sute de astfel de maşini, de diverse culori, modelate sub
diferite aspecte, însă respectând acelaşi principiu de bază.

Cel
mai interesant aspect , fără doar şi poate, era lipsa roţilor. Cum puteau să se
pună în mişcare dacă nu aveau roţi? Toate se aflau pe un fel de saltea destul
de groasă. Îşi imagină că roţile erau protejate de respectiva saltea, sau ce
era aceea. Cum se putea, totuşi urca acolo, între podea şi maşină era măcar un
metru. Trebuia să existe un sistem. Acest loc îl intriga din ce în ce mai tare,
în fiecare moment.

Merseră
până în faţa unei maşini albastre la culoare, ceva mai mică decât mare parte a
celorlalte. Fata scoase din buzunar un obiect argintiu şi apăsă un buton. În
acel moment, salteaua se desumflă brusc, maşina atinse pământul. Salteaua se
evaporase, nu mai era acolo. Isaac nu îşi putea imagina unde ar fi putu
dispăru… „Civilizaţia vestică e de un
milion de ori mai evoluată decât a noastră“, gândi în timp ce fata apăsă
alt buton ce deschise o uşă în cabina destinată pasagerilor. Îl pofti înăuntru,
după care închise uşa.

Scaunul
pe care stătea era confortabil, acoperit de un material pe care nu îl mai
văzuse, un fel de catifea de culoare neagră, însă mult mai plăcută la atingere.
Privi în timp ce fata se urcă în „conul“ destinat şoferului.

Simţi
o altă smucitură, şi realiză că maşina se ridicase de la pământ, se pusese apoi
în mişcare. Trecu pe lângă cele câteva maşini parcate, după care se îndreptă
spre intrarea într-un fel de tunel, deasupra căruia se afla o inscrpţie pe care
scria „U2 (200m) – sens unic , transfer la
U3, U4, U5 prin U2, urmaţi semnele“. Nu înţelegea absolut nimic şi se obişnuise
a nu scoate nici o vorbă în preajma fetei. Însă nu ştia de ce nu vorbea cu ea,
era ceva ce venea din interiorul său…

Pătrunseră
într-un tunel, sub ei se afla un drum pe care ar fi încput o singură maşină,
iar ei erau singurii care circulau pe acolo. Iluminarea era aproape
inexistentă, însă privind atent observă că la capătul acestuia se afla o lumină
foarte puternică. Îşi imagină că aveau să iasă afară. Dar unde afară? Nu văzuse
nici o maşină când privise pe geam. Îşi aminti cum dispăruse salteaua aceea ce
stătea pe maşină. Poate la fel se putea întâmpla şi cu întreaga maşină, să
circule în mod invizibil prin oraş, nestânjenind pe nimeni în acest fel.

Însă
nu era aşa, lumina provenea de la o arteră foarte mare de circulaţie, însă subterană.
Numără patru benzi pe sens. Se circula pe partea dreaptă şi observă că marcajele
se asemănau cu cele din Berlin. Maşina opri, aşteptând să se poată încadra pe banda
de circulaţie din dreapta, după care demară. Încercă să caute cu privirea alte semne
şi descoperi din câţiva în câţiva metri alte semne ce indicau ieşirile spre unele
puncte din oraş. Un semn mare, cu scrisul luminat atenţiona şoferii că următoarul
tunel la dreapta este transferul spre U3, U4 şi U5. Se întreba ce sunt U3, U4 şi
U5?

Maşina
viră brusc în primul tunel, aproape lovind un alt vehicol ce circula în dreapta
lor.

-
Scuze! exclamă fata, mărind viteza. Mereu mă încurcă semnele astea. Sunt prea
multe.

Isaac
zâmbi după care începu să privească din nou pe geam. „Sens unic, U3, primul viraj drepata (150m), U4, Primul viraj stânga
(300m), U5, înainte (500m)“    Îşi
imagină că acestea erau diverse nume de străzi, probabil oamenii ăştia nu aveau
îndeajună imaginaţie pentru a pune nume întregi străzilor. Preferau o literă şi
un număr. Câteva minute mai târziu, maşina viră stânga, intrând pe o altă arteră
plină de maşini. Observă cum fata apăsă ceva pe bordul automobilului, după care
se întoarse spre el.

-
O să ajungem în curând, nu e mult trafic la ora asta.

Isaac
o privea îngrozit.

-
Cine conduce maşina?

Fata zâmbi din nou,
acelaşi zâmbet pe care îl avea când o întrebase dacă erau în New York. Nu mai aşteptă
răspunsul ei.

Posted by in Diverse | No Comments »

Cel Dintâi (8)

13 februarie 2006

Putem
oare noi, ca oameni, ca muritori, ca simpli indivizi, ce trăim în acest Univers
pe care nu îl cunoaştem în nici o măsură, care trăim pe acest Pământ fără a şti
motivul, să înţelegem cu adevărat schimbarea, evoluţia, fără a cădea în patima
gândirilor psihologice şi filosofice extrem de eronate şi epuizante din punct
de vedere moral? Bineînţeles că nu, nu pentru că nu am fi în stare, ci pentru
că nu ni se dă ocazia de a ne putea explica evoluţia – aceasta vine de la sine,
ca un fapt firesc, uşor realizabil. Oameni care mor pentru binele umanităţii,
continuitatea ştiinţei, explicarea marilor mistere şi mistificări? Nu există.
Aşa cum nu există sufletul uman liber, aşa cum nu există explicaţii pe care
muritorii să le poate înţelege sau măcar enunţa. Pentru că, dacă motivul
evoluţiei noastre şi modul prin care aceasta are loc ar ieşi vreodată la
suprafaţă, oamenirea nu ar fi capabilă să meargă mai departe, cel puţin nu în
contextul actual. Poate, mai târziu, când momentul prielnic se va ivi, numai
atunci, marile secrete care au condus la evoluţia şi existenţa umanităţi, aşa
cum o ştim noi acum vor fi deconspirate iar urmaşii noştri vor înţelege pe
deplin ceea ce noi acum nu am fi capabili – ceea ce numai câţiva cunosc.


 Deschise
ochii. Se aştepta să fie undeva în mijlocul pustietăţii, fie pe acea întinsă
câmpie, fie în acel lăcaş de cult, sau pe marginea plajei. Însă nu se aştepta
la a se trezi în acea cameră, unde nu puteau intra razele soarelui pe deplin,
singura fereastră fiind acoperită cu material de o culoare sângerie, filtrând
razele dar destul de transparentă pentru ca să poată percepe cu o certă
acurateţe ce era în jurul său.

Un
tavan alb, sau aşa îşi imagina că era, totul avea o culoare roşiatică în jurul
său.

Apoi
se ridică uşor. Din partea cealaltă a camerei se auzi un sunet. Era cineva.
Aţinti privirea într-acolo. O văzu. Stătea la capătul patului său, îl veghea.

Era
o întruchipare a unui adevărat înger – aşa cum nu mai văzuse niciodată. Părul
lung, de un blond închis, se revărsa precum o cascată domoală peste umerii
fini, pielea albă ce emana un miros încântător de tiaré şi liliac proaspăt,
ochii ei de un albastru pur, de o blândeţe remarcabilă, buzele roşii, cărnoase,
nu foarte subţiri, nici foarte groase, ce se terminau cu o uşoară îndreptare a
acestora înspre sus, îi confereau astfel fetei un zâmbet constant, punându-i în
evidenţă două mici gropiţe, nu departe de extremintăţile buzelor, bărbia
rotundă, fără a fi ascuţită, emana o aură angelică, adăugându-se admirabil al
portretul frumuseţii de neconceput pentru el iar fascinaţia băiatului continuă,
privindu-i corpul, gâtul perfect, fin subţire, umerii rotunzi, sânii mici, ce
abia se puteau vedea prin acoperământul fetei, ce consta într-o fâşie de
material alb, uşor transparent.

Se
simţi privită, analizată de către băiatul ce fusese adus în acea dimineaţa de
la „Bariera Purificării“. Foarte rar se întâmpla să ajungă cineva pe acolo.
Intrarea se făcea numai cu ordinele Celui Dinâi, un personaj căruia nimeni nu i
se putea adresa cu uşurinţă. Numai pronunţarea numelui său dădea fiori, deşi
fără acesta nimic nu ar fi mers în regulă.

-
Bună dimineaţa, îi şopti fata.

-
Unde sunt?

-
Eşti în sigurnaţă acum.

-
Unde?

-
O să afli, îi răspunse fata, zâmbind uşor.

Nu
se putea abţine de la a-i privi faţa angelică, era cel mai frumos lucru pe care
Isaac îl văzuse vreodată. Deşi nu ştia cine e acea fată nu dorea să o supere.
Dorea să fie cât mai aproape de el, să se poată delecta numai privindu-i faţa.

-
Eu o să plec puţin, mă voi întoarce imediat. Aşteaptă aici.

Ieşi
precum o fantasmă din cameră, Isaac nu era sigur dacă o văzuse păşind spre uşă
sau plutind spre aceasta. Era înmărmurit, frumuseţea fetei parcă îl drogase.
Deşi era aproape convins că uşa era descuiată nu dorea să plece de acolo. Dorea
să o aştepte pe fată, să o poată privi din nou.

Se
ridică din patul moale în care dormise un somn liniştit, fără vise. Nu mai era
gol, în schimb partea de jos a corpului îi era înfăşurată într-un material
asemănător celui ce îl purta fata.

Se
apropie de fereastră. Dădu la o parte bucata de pânză ce acoperea geamul şi
privi.

Până
la linia orzontului vedea numai clădiri, o infinitate de forme şi mărimi,
culori şi expresii arhitecturale, însă, surprinzător, totul era armonios, nimic
nu părea nelalocul său.

Nu
mai văzuse aşa ceva vreodată, adevărul era că nu avusese posibilitatea să iasă
din micuţul oraş în care trăise până nu demult, cu excepţia scurtei şederi în
Berlin, oraş care nu îi plăcuse. Naziştii reuşiseră să transforme un bastion al
frumuseţii arhitecturale într-un kitsch Marxist. Aici totul era altfel.

Totul.

Absolut
totul.

Totul
era de o nobilitate vastă. Un râu traversa oraşul, despărţindu-l în două mari
bucăţi. Grandoarea unora dintre clădiri era de neimaginat, cinci mari poduri
treceau peste apă, în aria vizibilă de pe fereastra camerei de unde Isaac
privea hipnotizat oamenii ce mergeau pe străzile înguste sau bulevardele largi,
unii grăbiţi, alţii doar plimbându-se. În depărtare, pe cealaltă parte a râului
se înălţa o clădire de proporţii monumentale, cu două coloane ce se întindeau
pe întreaga lungilme a construcţiei în stil neo-Gotic, mai în spate se conturau
două clădiri cu domuri înalte deasupra lor, acoperite de ferestre ovale ce
reflectau lumina soarelui într-un milion de unghiuri diferite. Privind mai
atent observă sute de clădiri, cu sute de domuri de culori şi forme diferite;
şi, din nou, râul, ce emana diverse nuanţe de verde şi gri, cu suprafaţa sa
uşor cutată de vântul blând, micile valuri sclipind în lumina soarelui de peste
bolta de un albastru pur, fără nici un nor care să îi distragă frumuseţea
edenică. Chiar dacă totul apărea în atât de multe culori, senzaţia generală era
de alb, cel mai intens alb pe care cineva îl poate percepe.

Câteva
secunde mai târziu fata se întoarse. Ţinea în mână un vas cu apă, şi un fel de
farfurie, cu marginile foarte înalte, din care ieşeau aburi.

-
Ţi-am adus de mâncare. Apoi, o să facem o plimbare până la cineva care vrea să
te cunoască.

-
Suntem în New York, nu?

Posted by in Diverse | No Comments »

Cel Dintâi (7)

11 februarie 2006

Automobilul negru
abia se târâia pe drumul prost
pavat ce ieşea din micuţul orăşel. Blocurile de la periferie aproape că nicinu
se mai vedeau. În faţa lor, un drum deschis, lung, plictisitor. Pe margini,
câmpuri sterpe, acoperite de un strat subţire de zăpadă, în depărtare se
distingeau silozuri mari, iar aproape de linia orizontului se contura o uzină
de dimensiuni impresionante.

Cei
trei pasageri de pe bancheta din spate se aflau într-o stare hipnotică, nici
unul dintre ei nu făcea nici o mişcare, nu vorbeau, nu respirau… Parcă muriseră
acolo, însă de trăit, trăiau.

Câteva
ore mai târziu ajunseră la destinaţie. Se înserase, pe drumul pe care merseseră
nu întâlniseră nici un alt automobil, doar câţiva oameni aventuraţi pe frigul
tăios al Rusiei, prin satele pe unde trecuseră. Nimeni nu întoarse capul spre
maşina lor, iar şoferul fu foarte atent când trecu prin târgurile mai
aglomerate, sau sătucele populate, nefăcând nici o mişcare bruscă, mergând
extrem de prudent şi încet.

Hala
enormă se înălţa în mijlocul pustietăţii. Deşi, după intrarea maşinii în acesta,
poarta principală fusese închisă, vântul şuiera prin toate deschizăturile pe
care le putuse întâlni. Era aproape la fel de frig înăuntru ca şi afară.

Enorma
încăpere era pustie. În afară de cei cinci care tocmai coborâseră din maşină şi
încă două persoane care tocmai închiseseră poarta nimeni nu mai era acolo. Doar
vântul.

Erau
împietriţi. Nu făceau nici o mişcare iar cei care îi aduseseră nu erau
îngrijoraţi de asta. Pe drum, nu li se adresaseră în nici un moment. Vorbeau
într-o limbă ciudată, neinteligibilă pentru cei care tocmai fuseseră răpiţi, o
limbă pe care nici măcar nu doreau să o înţeleagă, dar mai presus de toate, nu
puteau să o înţeleagă.

Unul
dintre ei, se adresă altuia. Arătă cu degetul spre cei trei şi continuară cu o
discuţie ce dură o vreme şi se încheie cu amândoi dând din cap aprobator. Acelaşi
scoase din buzunarul hainei groase pe care o purta un obiect mic şi negru, cu
cinci cercuri de diferite culori plasate pe una din feţele sale. Se uită la
acel aparat şi începu să apese pe respectivele ceruri, de fiecare dată obiectul
scoţând un sunet scurt pe o tonalitate înaltă. După aceea îl puse la ureche şi
începu să vărbească. Ceilalţi tăceau. Se auzea numai ecoul vorbelor celui care
folosea respectivul obiect şi şuierul vântului. După câteva minute îl introduse
la loc în buzunar şi spuse ceva celorlalţi. Unul dintre ei se asigură că uşa
hangarului era închisă iar apoi îi făcu un semn celui dinainte. Acesta scoase
din  nou obiectul negru şi apăsă, de data
aceasta un singur buton.

Cei
trei se treziră în acel moment parcă dintr-un somn prelungit. Nu ştiau ce se
întâmplă, nu îşi puteau imagina cum ajunseseră în locul acela şi cel mai
important, nu ştiau unde se aflau.

Priviră
uimiţi în jur, celelalte persoane din încăpere îi priveau, asistând parcă, la
un spectacol.

-
Probabil că vă întrebaţi unde vă aflaţi acum şi de ce? Deşi nu vorbea în rusă,
personajul putea fi înţeles cu uşurinţă de ceilalţi, cu toate că limba aceea le
fuse până atunci necunoscută. Ei bine, continuă el, nu avem acum timp să vă
explicăm prea multe. Ceea ce este important şi sper să înţelegeţi este că
trebuie să cooperaţi cu noi. Nu vă imaginaţi la ce pericol ne expunem şi noi
prin ceea ce facem acum. Dacă, însă, vreţi să plecaţi din locul acesta, trebuie
să aveţi deplină încredere în noi.
Am
aranjat să fiţi transportaţi, cu toţii, în maximă securitate până la Berlin.

-
Cine sunteţi, ce vreţi de la noi? întrebă femeia speriată, încă tremurând de
frică.
-
Nu vrem nimic de la dumneavoastră, dimpotrivă. Vă vom oferi un dar pe care ştiu
că îl aşteptaţi de mult timp. Libertatea. Fiul dumneavoastră, Boris, a aranjat
să mergeţi la el şi prin asta şi-a pus nu numai propria sa viaţă în pericol,
dar şi pe a noastră şi a multor alte persoane.
Faţa
femeii se lumină.
-
Boris?
-
Chiar el. Veţi ajunge în câteva zile în Statele Unite, iar acolo vă veţi
întâlni cu el. Noi suntem nişte simpli cărăuşi, ca să spunem aşa.
-
Nu cred, interveni, tatăl lui Isaac. Sunteţi trimişi de la Moscova, ne veţi
omorî.
-
Domnule, acesta este ultimul nostru gând. Dacă am fi vrut să vă omorâm nu ne-am
fi obosit să vă aducem până aici şi să stăm de vorbă cu dumneavoastră.
Vreau
să fiţi foarte atenţi la ceea ce vă voi spune în continuare. Este extrem de
important să ştiţi şi să repectaţi următorul lucru: până când o să ajungeţi în
New York, este impetuos necesar să nu intraţi cu nimeni în contact, în afară de
oamenii noştri. Absolut cu nici o persoană. În Berlin veţi urca într-un
dirijabil care vă va duce peste ocean. Veţi avea o cameră izolată de restul aeronavei.
Vă veţi îmbarca cu o seară înainte. Până la aterizare nu trebuie să intraţi în
contact cu absolut nimeni, în nici un fel. Nu trebuie să vedeţi pe nimeni
altcineva la faţă, trebuie să luaţi toate măsurile pentru a nu fi văzuţi şi a
nu trezi atenţia celor din jur, nici măcar la cel mai mic nivel posibil. Doi
dintre oamenii noştri vă vor însoţi. Sfatul meu cel mai prietenesc este să nu
încercaţi să vă furişaţi, să plecaţi, să fugiţi. Aveţi încredere, asta e
singura voastră şansă.
Cei
trei înţeleseseră mesajul, deşi nu erau foarte siguri la ce le-ar fi folosit
acest lucru. Se urcară în aceeaşi maşină cu care veniseră, deşi ei nu îşi
aminteau absolut nimic despre cum au ajuns acolo. Pe drum încercară să discute
cu şoferul şi pasagerul din dreapta, însă nici unul dintre ei nu le răspunse.
Într-un final adormiră toţi trei.
Se
treziră în zorii celei de-a doua zi într-un aparat de zbor cum nu mai văzuseră
până atunci. Era de mici dimensiuni, avea o elice în faţă, care scotea un sunet
foarte puternic, iar pe geamurile întredeschise văzură ceva ce semăna cu o
aripă de pasăre. Erau într-un avion. Isaac ştia acest lucru, mai văzuse
avioane, nu în realitate, ci doar în poze, în cărţi. Se aştepta ca sentimentul
de zbor să fie unul înfricoşător, însă se simţea în siguranţă al câteva sute de
metri deasupra  pâmântului.

 

Posted by in Diverse | No Comments »

« Previous Entries
Pagina următoare »
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro